Povestea Margaretei Birdea: O Luptă pentru Libertatea și Fericirea Fiicei Sale
Numele meu este Birdea Margareta, locuiesc în Cluj și vreau să fac publică povestea mea, care o să vi se pară ruptă dintr-un film. M-am căsătorit în urmă cu 13 ani cu un arab din Palestina, fără a ști ce poate implica o astfel de relație. Eram o fată de la țară, fără experiență de viață și foarte naivă. Nu știu dacă aș putea să spun că am avut perioade de fericire alături de el, din cauza incompatibilității dintre noi și a modului total diferit de viață cu care era obișnuit fostul meu soț.
Din punctul lui de vedere și al majorității cetățenilor de origine arabă, femeia este acel obiect de care se folosesc pentru a le face menaj, mâncare și nu în ultimul rând copii, cât mai mulți dacă se poate…
Chiar și mama mea îmi spunea că trebuie să îmi duc crucea… Eram disperată pe măsură ce trecea timpul deoarece conștientizam că mi-am distrus viața. Îmi venea greu să divorțez. Mă gândeam cum voi fi privită de lumea din jur… Chiar și mama mea care îmi era foarte apropiată îmi spunea că trebuie să îmi duc crucea, că nici altul nu este mai bun…
Eram anul întâi la facultate când m-am căsătorit. Eu nu aveam voie să ies nicăieri cu colegii, dar cel mai grav era că nici el nu mă scotea nicăieri. Eram supărată, dar în prostia mea mă gândeam că voi face tot ce îmi stă în putință pentru a rămâne alături de bărbatul cu care m-am căsătorit.
Așa că, după 2 ani, la insistențele lui, am fost de acord să facem un copil. Credeam că acest lucru îl va schimba, credeam că își va schimba modul de viață de dragul copilului. Mă înșela însă cu cine îi ieșea în cale. Iar eu parcă mă încăpățânam și mai rău și parcă și mai tare mă ambiționam să lupt pentru el. Eram într-o continuă competiție cu femeile din viața lui. În anul 2001, a venit pe lume fiica noastră Sarah, o minune de copil… dar, din păcate, schimbări în bine nu erau la soțul meu. Eu mă împărțeam între școală și fetița mea, care era și este totul pentru mine.
În anul 2009, după multe insistențe am fost de acord să las fetița să plece în vacanță la bunicii din Palestina, însoțită de cumnatul meu, soția lui (tot româncă) și fetița lor. Eu și soțul meu am rămas în România. Desi inițial șovăiam și nu prea eram de acord să o las să plece cu rudele, până la urmă m-a convins că va fi doar pentru o perioadă de două săptămâni pentru ca fetița să-și cunoască mai bine bunicii și verișorii…
După o săptămână, primesc însă vestea că vrea să plece și el în Palestina la familia sa și promisiunea că se va întoarce împreună acasă cu fetița. Până aici nimic de bănuit… În acea perioadă, eu aveam o afacere care mergea foarte bine și nu puteam lipsi de la serviciu. După zece zile, timp în care vorbeam zilnic cu fata mea la telefon și nu bănuiam nimic, îmi spune că a decis să lase copilul acolo un an la școală ca să învețe limba.
În acel moment am simțit că cerul s-a prăbușit peste mine. Eram disperată. Urlam încontinuu și îl imploram să îmi aducă îngerașul acasă. Din păcate, zilele treceau și mă lăsa să vorbesc din ce în ce mai rar cu fetița mea. Eram înnebunită… Simțeam că nu vrea să o mai aducă, iar pentru mine acest lucru însemna sfârșitul lumii. Când vorbeam cu fetița la telefon, plângea. Iar el mă amenința spunându-mi că dacă o mai fac să plângă, nu mă mai lasă nici măcar să vorbesc cu ea.
Viața mea era dărâmată. L-am urât din tot sufletul meu… Nu puteam dormi, nu puteam mânca. Plângeam încontinuu. Nu știam unde să mă duc și ce să fac pentru a-mi recupera copilul. Așa că am început să bat la toate ușile posibile pentru a cere ajutor (ambasada, consulat, poliție, ministerul de externe, avocați, procurori, judecători etc.), dar cu fiecare vizită a mea la toate aceste instituții veneam acasă tot mai disperată. Mi se spunea foarte politicos că, din păcate, nu se poate face nimic. “Nu există acord între România și Palestina și nu se poate interveni în nici un fel”….
Viața mea era dărâmată. După trei luni, soțul meu s-a întors acasă singur, asigurându-mă că o va lăsa acolo doar un an. L-am urât din tot sufletul meu. L-am urât pentru ce mi-a făcut atât mie, cât și îngerașului meu care plângea încontinuu.
Văzând că nu am nicio șansă pe cale legală, m-am gândit să încerc să îmi joc rolul de soție iubitoare pentru a nu pierde și ultima fărâmă de speranță. Dar în același timp, fără să știe el, am tot insistat cu tot felul de memorii la Ministerul de Externe, ambasadă, avocați… Nu mai făceam nimic altceva decât să mă interesez cu disperare asupra modului în care mi-aș fi putut aduce fetița acasă. A fost cel mai greu an din viața mea!
Speram totuși că îi va fi milă de ea și de mine. S-a întors după un an în Palestina spunându-mi că o va aduce înapoi acasă și pe fetiță la întoarcere. Eram în al nouălea cer… Aveam speranțe că îmi voi strânge iarăși puiul în brațe.
La o săptămână după ce a ajuns acolo, iarăși mi-a dat o veste bombă: a hotărât totuși să o mai lase un an acolo. Toate visurile mele s-au spulberat într-o secundă. Eram aruncată la pământ!!! În acel moment i-am spus soțului meu că voi divorța și că voi pleca pentru totdeauna din viața lui. În următoarea zi am plecat din apartamentul în care locuiam. M-am mutat la niște prieteni care mi-au acordat tot sprijinul din lume, oameni extraordinari, în adevăratul sens al cuvântului.
Am intentat acțiunea de divorț și am obținut ordonanța președințială pentru custodia fetiței pe perioada divorțului. Din păcate, era doar o hârtie… Iubita mea nu era lângă mine. Nu aveam niciun ban în buzunar, fetița îmi era luată, iar eu eram distrusă.
Am început să caut pe internet tot felul de persoane dubioase care m-ar fi putut ajuta să o răpesc. Timp de două-trei luni am fost într-un stres maxim: doar în fața calculatorului și cu mâna pe telefoane, încercând să găsesc pe cineva care m-ar fi putut ajuta.
Eram în culmea disperării… Venise vara deja. Prietenii mei au făcut tot posibilul să mă convingă să merg cu ei la mare pentru o săptămână: “trebuie să îți încarci bateriile altfel înnebunești”. Întâmplarea a făcut să aflu că în acea perioadă se mai afla în vacanță la mare și o persoană sus-pusă care ne-ar fi putut ajuta. Mă legam de orice firicel de ață, vedeam un posibil salvator în oricine. Am mers la conacul de la mare al acestei persoane și i-am implorat în genunchi pe agenții SPP să mă lase să vorbesc cu acest om, dar din păcate nu i-am putut înduioșa. Încă o dezamăgire… Încă o speranță
Comments
Post a Comment